Vis de zi…
Inainte sa sune telefonul si sa ma trezesc, incepuse un vis. Parea atat de aievea si sufletul meu era acolo, complet. Se facea ca planeta noastra pierise intr-o explozie si eu, cu inca vreo 30 de oameni, scapasem. Ne aflam intr-o planeta-bula, inchisi acolo si contribuind, fiecare, la bunastarea intregului grup. De fapt, eram impartiti in alte mici grupuri, cu sarcini diferite: unul era responsabil de igienizarea planetei, din care se pare ca faceam si eu parte, altul se ocupa cu paza impotriva celor care veneau sa atace planeta, altul de aprovizionarea cu mancare si tot asa.
Intai, m-am surprins intr-un cadru in care sarcina mea era sa curat un labirint, alaturi de un tip blond. Igienizarea se facea sufland flacari, precum dragonii. Foarte ciudat, stiu. Numai ca partenerul meu de lucru incepea operatiunea dintr-o parte si eu trebuia sa o incep din partea opusa lui. La un moment dat, ne mai desparteau doua randuri de coloane si flacarile celuilalt dragon patrundeau prin spatiile goale dintre ele. Cand ajungeam la mijloc, trebuia sa ma feresc si incetineam, ascunzandu-ma dupa peretii gri, de beton. Nu intelegeam deloc de ce nu puteam discuta chestiunea asta cu el si sa lamurim cateva aspecte esentiale, care m-ar scapa pe mine de chinul unei eventuale arsuri si de alergatul disperat pentru ca el sa nu ma poata ajunge. Omul nu tinea cont de nimic si altcineva ma avertizase in privinta lui: “Nu te poti intelege cu el”. Mi se parea curios; in timpul operatiunii avea o privire crunta, neinduratoare. Incercam sa il inteleg, dar pe mine cine ma intelegea?
Dupa ce aceasta activitate m-a lasat sleita de puteri, mai mult pentru ca fugeam pentru a ma apara de flacarile tipului blond cu care, in mod clar, nu reuseam sa formez o echipa, m-am intalnit cu inca doi dintre noi. Stateam pe un mic deal, de unde am putut vedea raul, in vale: apa curgea linistita, florile crescusera chiar in apa, printre pietrele grele si un om alerga bucuros, sarind de pe o piatra pe alta. Mergea sa caute ceva sa incropim o mancare. Atunci mi-a venit ideea. Deodata, m-am luminat la fata si m-am surprins strigand la cei doi de langa mine: “Asta era! Asta era problema noastra! Daca am renunta la a mai indeplini sarcinile separat si toata lumea ar lucra impreuna?”. Cei doi n-au putut sa ma opreasca; deja fugeam sa dau vestea tuturor de pe planeta-bula.
“Hei, ascultati-ma! Incepand de astazi, toti vom lucra intr-o singura echipa unita si fiecare sarcina de lucru va putea fi luata de catre oricine! Tot ce conteaza este sa ne intelegem!”. Nu a trebuit sa zic mai mult; toata lumea era bucuroasa de primirea vestii ca fiecare va putea sa faca si altceva, fara a fi conditionat de apartenenta la o grupare anume.
Eram fericita. In cinstea evenimentului, am organizat o mica petrecere acolo, iar eu ma aflam cu un alt om, la un fel de lift. Stiu ca tineam un pahar de sampanie in mana, cand, de nicaieri, a aparut geniul planetei noastre. Era agitat. S-a apropiat de noi si s-a repezit la omul cu care stateam la lift. “Ia, trebuie sa bei asta! Acum!”. Era ca un medicament, insa nu stiu pentru ce. Dupa ce a inghitit bautura, m-am aplecat spre el si l-am sarutat scurt, pe gura. Nu inteleg de ce. In clipa urmatoare, omul a inceput sa se simta rau. Deodata, murea. Ma panicasem. Se agitase si geniul nostru. Nu stia ce daduse gres in tratamentul lui.
In cadrul urmator, eram si eu bolnava. Muream si eu. Realizam ca luasem boala de la un sarut cu omul, pe care nici macar nu stiam de ce i-l daruisem. Regretam. I-am zis geniului: “De ce nu mi-ai spus de la inceput?”. Imediat, mi-a venit in minte ca am intrebat o prostie, caci de unde sa stie ce avea sa se intample? Dar el mi-a raspuns: “De ce? Cu ce esti tu mai deosebita decat el? Ti-am zis sa nu o faci!”. Atunci mi-am dat seama ca geniul facea experimente pe noi. Gata, eram sortita mortii! Mai erau cativa oameni langa mine, dar toti imi repetau acelasi lucru: “N-ai ce sa mai faci. Renunta!”. Renuntasem, oarecum. Dintii mi se lipeau intre ei prin puterea unei substante de consistenta unei gume de mestecat, gri, ce continea plumb. Celulele substantei se inmulteau rapid. Era ca o materie vie. Desi stiam ca n-am nicio sansa, am inceput sa trag frenetic de ea, sa o desprind de dantura. Se dezlipea greu si revenea in forta. Am observat ca, daca reuseam sa o desprind mai repede decat se inmultea, as fi avut o sansa de scapare. O tipa care statea langa mine, o blonda cu forme rotunjite, ma ajuta sa scap de materia inlaturata.
Dupa cateva minute bune de lupta, am reusit sa scap de o mare parte din plumbul acela si am strigat, cu o fericire pe care nimeni n-avea cum sa mi-o ia: “Uite, mai am o sansa! Simt ca nu se mai inmulteste. O sa scap!”. “Nu o sa te vindeci, de ce nu te resemnezi?”, mi-a raspuns ea, iritata. Ma pierdusem. Nu mai stiam ce sa fac si ma gandeam sa ma sinucid cu o substanta pe care o pastrasem dinainte de a se prabusi Terra. O tineam in sticlute mici si, in cazul in care ne-am fi scufundat acum, am fi scapat de chin, mai repede. Vedeam sticluta cu lichidul transparent, din mana tipei. In lumina soarelui, avea un farmec anume. O simteam cum se scurge, deja, in orice vena din trupul meu. Se ducea, usor, catre motor. Aveam sa mor impacata, fara dureri. Am luat-o cu mana dreapta. Tipei nu-i pasa. Eram un caz pierdut pentru ei. Pana la urma, interesele de grup erau mai importante si trebuia sa se intoarca fiecare la treburile sale. Nu puteau pierde timpul cu mine si sa riste un dezastru, daca un atac din afara ar fi aparut in acel moment.
Ca prin minune, omul… omul pe care il sarutasem si al carui sarut il regretam, pentru ca ma facuse sa ma aflu in aceasta situatie fara iesire… mi-a aparut in fata. Am ramas muta de uimire. “Credeam ca ai murit”, i-am zis, pierduta de realitate. “Ia asta”, mi-a spus, cu un zambet larg pe buze. Era o seringa. L-am refuzat: “Nu, nu mai vreau sa mor. Nu, nu, nu… Eu o sa traiesc, lasa-ma!”. “Fa ce iti zic! Ai incredere?”. Fara sa apuc sa mai zic ceva, mi-a luat mana stanga in a lui si mi-a infipt seringa in vena. Abia atunci am observat: in seringa era sangele lui. Era o cantitate destul de importanta. Mi-l dadea mie. A scos seringa, s-a mai uitat o data in ochii mei si a disparut. Era fericit. De fapt, el se tarase, cu ultimele puteri, in incaperea lui si gasise antidotul pentru otrava data de geniu. El era vindecat si eu eram vindecata, prin transferul de sange curat. Am privit cerul. Era o zi minunata si eu zambeam.
Visul a avut loc, cu adevarat… L-am interpretat in multe, multe feluri, dandu-mi seama ca fiecare detaliu este un punct lasat de varful unui creion si ca, prin unirea tuturor acestor puncte, obtin ceea ce s-ar putea numi portretul sufletului meu. Gaseste-ti si tu visul si foloseste-l pentru a-ti desena sufletul pe cerul instelat al unei nopti de august…
Al vostru,
Dragonul din temnita
Lowsun 
Thanks