Monolog

In mai, ninsoarea vine de la plopi,

Se-asterne toata pe campul verde

Si peste florile ce-abia s-au trezit.

In mai, bucuria vine din lucruri marunte,

Precum e monologul meu cu voi.

Cand soarele rasare, iata plopii scuturandu-se.

Cand soarele apune, iata-ma pasind timid

Pe campul verde din sufletul meu.

In mai, se scutura batiste albe pe rani verzi.

Vrei?

Cand ma asez in patul meu, noaptea,

Ma afund intre pernele moi dar reci,

Tragand peste trupul meu firav cerul

De satin. Si tot ce-ar trebui sa ma-ncalzeasca-i rece.

Dar azi, cand soarele va adormi in propria-i lumina,

Cand luna imi va desena formele trupului, prin geam,

Iar vantul  imi va sopti amintiri in parul moale,

Te chem pe tine, sa ma iei in bratele tale, sa ma asezi

Pe patul de satin, s-alungi senzatia prea rece a lui.

Vrei?

Oameni de zapada

Oameni de zapada, intinsi mormane-n toata zarea,

Mi-amintesc de iarna din vis.

Oameni de zapada, impovarati de-atatia fulgi de nea

Ce cazura necontenit si le formara

Fata, trupul, anii…

Oameni de zapada, calici de ger sa ramana vesnic verzi

Precum brazii lui Mos Craciun.

Acesti oameni, formati din fulgi perfect geometrici

Se descompun de soare,-n Martisor,

In figuri hidoase, ce-mi sperie cugetul.

Oameni de zapada, alaltaieri trainici, au murit de soare,

Topindu-se in milioane de lacrimi pe pamant.

Oameni de zapada, nascuti in miezul noptii de iarna,

Inlacrimati din tocmai primavara vietii lor.