Eu nu sunt din Titan,
Ba sunt soldatul care,
Din lupte mii si psihologice,
A inceput sa aiba niste vise.
Si-au inceput asa, usor, usor,
Zi dupa zi, noapte de noapte,
Pana ce am capatat ceva presimtiri urate.
A fost cosmarul primul in care
Priveam un barbat barbar
Ce furase niste pahare si se impleticea fugind cu ele.
M-am minunat de el,
Ca nu-l recunosteam de undeva.
Dar parca era de-aievea.
Si asa ma trezeam, zi dupa zi, noapte de noapte,
La inceput tacuta, apoi cam trista,
Ca mai apoi sa ma inec in lacrimi ce-mi udau trupul tremurand.
Dar Dumnezeu mi s-a aratat la un amurg.
Si-am decis sa-l iert pe acest barbar.
Si l-am iertat mereu, mereu,
Dar el tot cotrobaia prin visele mele.
Fara sa inteleg ce este acela un destin de copil,
M-am vazut nevoita sa ma mut din mult indragita mea camera, plina cu jucarii.
Am aruncat credinta la gunoi
Si-am mers prin noapte dibuind drumul cu pietris.
Nici macar nu trecuse un mileniu pana atunci,
Ca eu si incepusem sa privesc soarele pe o fereastra noua.
Ma simteam singura.
Asa ca am plantat un trandafir, de drag si dor.
A doua zi mi s-a facut foame si-am plantat un mar sau doi.
Dar in camera cea noua se facuse deodata asa un intuneric stins,
Ca mi-au trebuit trei ani sa gasesc o urma de lumina.
Si cate lumanari si-au scurs ceara pe mainile mele firave,
In cate opaite am suflat seara, la culcare…
Sau cand imi scriam poezia.
Naiva, trimiteam scrisori de salvare spre Nicaieri…
Spre Nicaieri mi-am agatat speranta un set de ani de ghinion,
Ca o colega imi sparsese oglinda in care imi aranjasem rochia la banchet.
Dar am pastrat aproape, in sufletul meu mic, Mangaierea Suprema…
Putin in urma, in poveste,
Cu trei ani inainte de toate aceste’,
Inima incepuse a-mi bate intr-un mod ciudat, de neinteles pe deplin.
Ah, si cum imi batea, nebuna, ca-ntr-un clopot!
Ca un clopot de la inmormantare. Si asa avea sa fie…
Cosmarul…
Cosmarul cu barbarul hidos se adancea in viata mea,
Zi dupa zi, noapte de noapte…
Dar a doua zi zambeam strident si nimeni nu lua urma cearcanelor mele.
Ah, si cate aplauze primeam! Cate ovatii!
Si cum ma inchideam in tacerea dezamagirilor traite,
Fara sa cred un cuvant din ce-mi spuneau ei!
Dar, in a treia zi de la moartea Imparatului, l-am vazut din nou.
Mi se parea un sfant cu fata trasa,
Asa cum eu, demult, il pictasem in gand.
Urmandu-i calea, dupa trei zile si trei nopti, m-a cunoscut.
Si parca asa a fost scris in Cartea Cartilor
(Caci chiar si eu am un destin, desi sunt muritoare)
Ca, dupa ce mainile noastre se vor fi atins intaia data,
Sa zac intr-un vis frumos, cu flori de matase ce scancesc usor lovind pamantul cald al serii.
Rasaritul urmator ma gasea pe drum, alaturi de sfantul cu fata trasa.
Si-am mers mult, ca eu nu am vrut sa o luam pe pajistea de iarba verde,
Ci am luat-o prin desert. Si dupa ce am tot mers, mi s-a facut sete.
Dar era prea liniste sa cer.
Si-am mai mers ceva zile si nopti, pana am obosit.
O amorteala mi-a cuprins trupul uscativ si-am ametit,
Si, fara de puteri fiind, m-am lovit de o piatra rece. Si-am avut un vis…
Se facea ca deschisesem poarta unui cersetor.
Si mi se facuse mila de el, vazandu-l in necaz.
L-am primit, deci, in curtea mea, povestindu-i cate in luna si in stele.
I-am aratat florile mele, i-am oferit un trandafir rosu, precum e sangele,
Si doua mere i-am mai dat, din merii mei de aur.
Si foarte mult s-a bucurat acesta.
Si mi-a jurat sa puna trandafirul intr-o vaza faurita de un mester mare,
Numai din otel, cu increstaturi cum nu s-a mai vazut,
In apa vie, in apa moarta,
Sa nu se ofileasca-ndat’.
Plecand de la mine, insa, i-a iesit in cale
O pasare maiastra, cu pene lungi, viu colorate,
Ce lin curgea pe cer, precum o tanara domnisoara intr-un vals.
Atras de pasarea maiastra, cersetorul meu ii oferi acesteia trandafirul.
Dar pana sa vina la mine sa ma implore,
Eu il voi fi iertat demult…
Visul s-a sfarsit, iar eu singura eram in toata pustietatea aceea.
Ma aflam, se pare, in mijlocul celui de-al doilea Nicaieri.
Si-am inceput sa plang ca un copil ranit la genunchi in fuga lui nebuna.
Dar cine stie ce are sa fie mai departe…
Ajunsa inapoi acasa, am adormit ostenita.
Si-n noaptea aceea am visat mult, mult de tot…
Dar barbarul imi tulbura, in continuare, noptile cu luna plina.
Ah, barbarule, daca nu m-ai mai gasi in somn,
Ca Dumnezeu nu ma aude, iarasi,
Si nici Mangaierea nu-mi mai poate alina durerea!
Ah, nu ti-a ajuns capul meu plecat,
Timp de-un ghinion de ani,
Pe perna pangarita de sangele tau rece?
Barbarul copilariei mele, m-ai omorat si zi si noapte, incet, mereu,
Si lacrimi arse am varsat, ca nu ai mai plecat din visele mele.
Niciodata. Niciodata.
Lowsun 
Thanks